Dintotdeauna amatoare a teatrului la scena mica, a actorilor trecuti si de a 2-a tinerete, o interpretare care include pe ici-colea publicul, un amuzament aparte si un final trist...o ora cu zambetul pe buze si ultimele 5 minute te scot din camaruta de teatru readucandu-ti aminte ca toate au un final.
Mie una nu-mi pasa in niciun caz de finalul glorios, atat timp cat e final; glorios sau defaimat...e FINAL, domnule Barbu Lautaru’!
„’Geaba vii, ’geaba te duci, ’geaba rupi niste papuci”
In franturile de timp in care se pregatea interpretarea unui nou personaj, cred ca rulau pe retroproiector ceva imagini ale actorului „inconjurat” de Alecsandri.
Spun „cred” pentru ca erau imagini perturbate de flash-uri ale ploii de dupa-amiaza, prima pe anul asta asa cum imi place mie...rapida si pasionala, cu tunete inabusite asemeni gemetelor unor amanti descatusati de hibe, fulgere despicand cerul innourat precum o scurta nebunie iti despica sirul firesc al vietii.
