Adun din nou petalele uscate ale unei flori culese demult, mi se sfarama in palma; incerc sa ma incalzesc pitita pe pamantul unde candva demult a batut soarele, ma ascund dupa perdele inexistente si beau cu sete dintr-o sticla goala.
Ma incalzesc cu o raza de soare dintr-un tablou, ma incanta vorbele unui om mut si ma amagesc cu dragostea din privirea unui orb. Iubesc lumina intunericului si ador fiecare nor de praf ce imi intra in ochi cand ma indrept sa culeg o floare.
Cand m-am abatut din drumul meu? Si de ce nu vreau sa-l regasesc? De cand am inceput sa-mi construiesc buncarul asta si sa adun in el cochilii negre primite in schimbul existentei mele?
De ce inca nu disting raul din ceea ce fac? De ce nu disting raul din tot ceea ce primesc? Credeam ca mi s-a platit deja cu aceeasi moneda, credeam ca sunt chit cu viata, insa acum primesc un maldar de bancnote uzate.
Impartasesc 2 piese ce-mi sunt foarte dragi, in mod egal dar in momente diferite.
Poate ca par gusturile a doua persoane total diferite, sper ca zodia sa imi justifice dubla personalitate ;)
Prima piesa e noul stimulent pentru jogging, si ce bine ca l-am descoperit la timp, cand eram ispitita, de diversi factori, sa renunt si sa aleg minunata trandaveala in pat cu ochii impaienjeniti in filme si cu mana adanc infipta in popcorn.
A doua, hmm...a doua, se pare ca geamana mea introvertita nu imi impartaseste in cuvinte ce declic a despartit-o de mine pentru un timp, maybe a sweet dream?
Ma rezum la cateva cuvinte, caci Jason Mraz are mai multe si mai concludente.
Oare suntem multi cei care din diverse motive nu ne impartim cu nimeni patul, visurile, cosmarurile, zambetele si lacrimile...noptile sau zilele...verile, iernile...
Cate motive ar fi? Frica, egoism, nesansa, sau pur si simplu...nepasare...
We’re just waiting for the path we never chose to choose us?
I know for sure the path I chose long time ago, as sure as I am this path will never choose me...
Multumiri marelui om, care s-a abatut putin de la genul lui de muzica preferat si ne-a impartasit si noua, celor mici, putin din calea spre Jason Mraz.
As fi vrut sa nu ma opresc din scris atat de des, insa trebuie sa recunosc cu parere de rau...asta mi-e stilul, asta mi-e cheful de viata din ultima perioada.
Incerc zi de zi sa privesc realist si rational tot ceea ce vad si tot ceea ce mi se intampla...pretenderisire iluzorie.
Ratiunea si diplomatia m-au transformat intr-o marioneta actionata de niste dobitoci, dar asta e...daca asta e musai sa executi pentru ati rezolva problemele intr-un final.
Asa s-a incheiat si relatia mea cu Raffi, am renuntat la gustul dulce al scandalului, asa cum renunti la un Browny de la Little Texas la inceput de dieta, l-am privit in ochi si m-am lasat lipsita de vointa in mainile lui.
Final? A durat inca vreo saptamana, insa m-am bucurat ca un copil in ziua in care am tinut adeverinta despartirii noastre in mainile mele ce isi recapatau acum culoarea si personalitatea, si inclusiv excedentul in portofel.
As fi vrut sa scriu mai mult, dar cred ca videoclipul asta insumeaza perfect tot ce simt acum :)
Tin sa precizez si cum mi-a fost atrasa atentia asupra lui de catre un bun prieten „ne caracterizeaza, ce zici sa avem rezerva noastra acolo?”
Cred ca deja se trag niste sfori, vreau vedere spre padure...
Plictisita intr-o seara de sambata, la a 2-a punga de pufuleti, ma izbesc nejustificat de acest post, am cazut direct in emisiunea Lianei Stanciu – Trenul vietii, subiect: „Le e frica romanilor de casatorie?”
Cum am nimerit undeva spre sfarsitul emisiunii, nu intelegeam de ce conversatia era despre masculinizarea femeii contemporane si subiectul emisiunii cel de mai sus. Asa ca am lasat telecomanda intr-o scurta pauza.
S-a dovedit a fi interesant...si ca la b1 tv, pardon, bineinteles amuzant.
Liana Stanciu, care desi e o femeie care se observa ca se straduie sa fie cat de feminina posibil, din pacate...imaginea si sunetul o afiseaza cat de masculin posibil pe sticla, vorbea si aproape condamna femeile care permit vremurilor prezente sa le masculinizeze. Acum, doamnele invitate in emisiune incercau sa lamureasca semnificatia „masculinizarii”. O doamna psihilog, des intalnita in ultima vreme la tv, dar al carei nume nu l-am retinut, mai...voluminoasa, sa nu zic plinuta, vorbea despre aceasta masculinizare a femeii in vestimentatie, caracter, comportament general in societate. O alta doamna, n-am retinut nici functie nici nume, la vreo 40 de ani, mica de statura, tunsa scurt cu ochelari mari de vedere, imbracata...nici de piata macar, trata acest subiect referindu-se la femeile care nu se mai ingrijesc...de look-ul lor dupa casatorie, care devin din fetele slabute „de revista” femei in casa, cu greutate depasita, cu arome de prajeala de ceapa in par.
Liana o tinea pe a ei, cu femeia masculinizata = femeia office.
Presate de timing-ul emisiunii s-au grabit sa traga concluzia la subiectul de la care se abatusera atat de tare...romanii se casatoresc, statistic vorbind, cand mai multi, cand mai putini, influentati de considerente economice.
Ok, si masculinizarea? Hei!
Oricare ar fi semnificatia acestei transformari a femeii contemporane, de ce ar fi de condamnat? Cand de-a lungul secolelor, atat femeile cat si barbatii au suferit diverse transformari. Intalnim tot mai des femeia masculinizata, repet, oricare ar fi semnificatia, cat si barbatul efeminat.
Femeia a avut mult de indurat pana sa ajunga in aceasta faza in care sa i se recunoasca, macar, aceleasi drepturi cu ale barbatului. I s-au recunoscut, insa „munceste” in fiecare zi, inca, pentru a beneficia de aceste drepturi.
De aici si...femeia office, costum negru, pantalon, atitudine sobra, sau...jeansi, adidas, t-shirt, bere cu baietii si comentarii „deocheate” asupra calitatilor fizice ale sexului opus.Toate astea pentru ca incearca sa-si obtina drepturile egale, cum drepturile...oricare ar fi astea, au fost prima data ale barbatilor, acum ele ii copie pe ei, pentru a fi privite la fel.
Pentru? Aici as fi vrut sa aud concluzia emisiunii...
Povestind cu o prietena, nu prea multe despre subiect, ea imi concluzioneaza foarte scurt si cuprinzator cu o scena recent vizionata intr-un film:
O tanara, contemporana, in cautarea perechii, se afla intr-un bar cu o amica si un amic, discutand despre una despre alta, sunt intrerupti de aparitia, in trecere, a unui tip aratos. La asemenea prezenta masculina remarcabila, tanara exclama ceva de genul „mmmm, ce tip, ce fund, as putea sa-mi pun cafeaua pe un asa fund” . La o astfel de exclamatie, amicul ii raspunde „ce remarca grosolana, ce masculin, cred ca de asta te evita barbatii...”. Si imediat urmeaza si replica femeii, venind ca si concluzie la cele toate de mai sus: „aaaa, asta era? Ce bine, ma gandeam ca e altceva. Ca dupa atatea secole in care femeia a fost privita in decolteu in loc sa fie privita in ochi atunci cand are ceva de spus, daca a fost ciupita de fund in loc sa primeasca o strangere de mana, e ok ca, eu ca femeie, in sfarsit sunt privita asa!”
Insa, ca si completare la concluzie...
Femei, nu uitati sa fiti femei! Si profitati de toate avantajele de a fi femeie, insa nu va degradati moral!
Nu e musai sa fim percepute egal cu barbatii pentru a castiga admiratia si respectul societatii in care traim.
Si eu ca tot romanul inglodata in acest sistem bancar, penibil...si nu stiu daca sa dau vina pe criza, pentru ca sistemul bancar a avut mereu modul sau rusinos de a te prinde. Nu vorbesc in termeni economici, incerc doar sa-mi expun nemultumirile...simplu.
Nu sunt acoperita de acest noroi decat proportional cu insemnatatea mea ca om in societate.
Incep asa: cateva credite de nevoi personale, ca tot romanul dornic sa aiba si el un televizor nou, dar pe care nu-l poti plati decat la Pastele cailor, din fisele de cafea ce-ti raman din salariu, dupa ce-ti platesti chiria.
Cu asta nu-i nimic, asta am vrut...asta am avut. Ce regret cel mai tare e prostia pe care am facut-o cand mi-am “daruit” un card de cumparaturi la Raiffeisen Bank. Soro…stii cu ce as putea compara Raiffeisen-ul? Cu un iubit posesiv, cu care nu ai fost impreuna decat o perioada scurta de timp, insa in apropierea finalului iminent…se incapataneaza sa nu priceapa ca tu NU MAI VREI, si se tot agata de tine...dar bineinteles cu atitudine aroganta, ca doar eu am de pierdut.
Cum spuneam...vreau sa-mi inchid acest card, ma duc la banca, dupa ce las cardul frumos echilibrat pe 0, asa cum l-am primit, sun in prealabil la Bucuresti sa verific daca totul e ok si nu s-a strecurat vreo eroare cu + sau cu -, nu ca ar fi posibil asa ceva in sistemul bancar, doar pentru somnul meu linistit.
Totul ca la carte, consilieri amabili...cu voce suava, pana cand m-a pus naiba sa cer o adeverinta de lichidare a contului...a inceput taraboiul de pe lume.
« dureaza 10 zile sa se inchida contul », ok, am inteles, revin in 10 zile.
Si am revenit in 10 zile,
« stiti, defapt 10 zile dureaza doar rezilierea, nu este finalizat », what the fuck?
Ok, spuneti-mi clar, cand obtin si eu aceasta simpla hartie, pe care de la celelalte banci am obtinut-o intr-o zi?
« Pai reveniti in data de 17 ».
I-am rugat sa-mi trimita minunata hartie prin alta metoda decat sa ma prezint eu personal, mai lipsesc de vreo doua ori de la servici pe acest motiv si chiar o sa regret ca am vrut sa ma despart de iubitul meu Raffi, nu s-a putut, domnu Pazvante Chioru’ n-ar fi fost deacord cu aceasta noua si minunata tehnologie.
In data de 18 ma prezint zambind a izbanda, la minunatul sediu bancar, cer hartia, doar e trecut de 17.
« stiti ce se intampla, avem o veste buna », Oh God...Raffi, relatia noastra nu duce nicaieri !
« aveti un excedent pe card de 450 de lei » Imposibil, ati verificat de 2 ori cardul, era 0, dar...super, pot sa merg la caserie ?
« aaa...nu, pai contul fiind in reziliere este inactiv, trebuie sa-i viram in alt cont » Foarte bine, va dau un cont de BCR!
« aaa...nu, pai trebuie sa fie un cont de Raiffeisen » Bine, va dau contul de Raiffeisen al unei cunostinte.
« dar dvs. trebuie sa fiti titularul ! Va deschideti acum un cont la noi... » Dar dvs. nu intelegeti ca eu nu mai vreau sa deschid nici un cont la dvs ? Baiatule ! Ti-am dat banii, ciorapii si sapca de pe calorifer ! Nu vreau sa te mai vad, pentru ca vezi...nici amici nu putem fi !
Cum a fost posibil sa apara totusi acest excedent ?
« Pai, stiti, intre timp vi s-a marit limita de creditare » Say what ? Asta s-a intamplat acum 2 luni! Poate e vreo eroare!
« Eroare? La noi?” Nuuuu, Never !
« Reveniti saptamana viitoare la noi, pentru ca in 22 se va finaliza rezilierea »
Nu m-au mai tinut nervii in acea dimineata, as fi avut un acces de furie, m-am ridicat si am plecat urandu-le o zi buna, doar mi-am spus ca voi deveni diplomata.
22 e Sambata, e inchis, Luni e vai si amar de ei ! Sunt calma :D. Doar m-am despartit de vreo 2 astfel de specimene.
Cat ne costa fericirea in zilele noastre? Si ce impact are ea asupra nivelului de frustrari a oamenilor din jurul nostru?
Intotdeauna am gandit ca diferenta dintre clasele sociale este foarte importanta, oricat am fi evoluat ca specie, diferenta intre plebe si boierime a ramas aceeasi, poate ca doar nu-i mai deosebim la prima vedere datorita vestimentatiei fake ce tot mai bine o imita pe cea Original Brand.
Indignant este momentul cand boierimea naste din plebe si in foarte scurt timp nevoile lor sufera o transformare valorica radicala.
Fericirea e usor de obtinut, cand ai putin...inca putin te multumeste, si poti avea cate putin in fiecare zi.
O simpla raza de soare in plus, felul cum iti incalzeste obrazul dupa o iarna grea, o privire admirativa a unui necunoscut, un caine care poposeste in fata ta dand din coada, un batranel multumindu-ti pentru ajutor, faptul ca ai ajuns la timp in statia de autobuz, ca in sfarsit nu trebuie sa mai astepti liftul, ca te-a sunat un prieten exact cand tu te gandeai ca nu mai ai credit sa-l apelezi, o masa calda si gratuita de la mama, cei 10 lei descoperiti in haina de asta-primavara, 2 tigari gasite pitite in dulap atunci cand clacai psihic, o cana scapata pe gresie care nu s-a spart, o atentie de la un prieten pe care il credeai pierdut, un compliment dezinteresat, un vis frumos care se spulbera cu sosirea diminetii insa iti da tonusul pentru restul zilei, si as putea enumera la nesfarsit.
Si cand te ridici din plebe, si aceste marunte bucurii ale vietii nu-ti mai sunt de nici un folos, cand nu-l mai observi pe cel de care te-ai sprijinit sa urci un munte, devii de neinteles atat pentru clasa ta cat si mai ales pentru cei de jos. Intr-un mod fortat incerci sa reiei legatura cu cei inferiori tie material si ei la randul lor fortat sau naiv incearca sa te accepte, crezand ca singura diferenta dintre voi e doar faptul ca el merge cu autobuzul si celalalt cu BMW-ul.
Oare prefer sa-mi gasesc fericirea in dragostea si afectiunea celui cu care imi impart viata...sau intr-o pereche de cercei de 1500 de euro?
Imi place viata mea asa cum e, am multe nemultumiri si tot atatea bucurii.
Niciodata nu m-a deranjat atitudinea oamenilor, de orice fel ar fi ea, chiar daca e menita sa-mi faca mie rau. Ma deranjeaza doar in momentul in care acea persoana cu atitudine nefireasca, pretinde din partea mea o atitudine conform bunului sau plac, si nu doar ca ma deranjeaza, dar imi provoaca un sentiment de repulsie.
Imi doresc doar ca, asa cum eu pot percepe acea atitudine ca pe un rezultat al unei stari depresive, sau …nu stiu, a unei stari de disconfort sau neadaptare provizorie in societate, si eu la randul meu sa fiu pasuita in astfel de situatii.
Si mai e ceva, e foarte important sa poti admite ca ai o problema de atitudine, in nici un caz sa sustii ca nu e nimic anormal si nefiresc in comportamnetul tau.
Timp indelungat am avut probleme de atitudine, recunosc cu parere de rau.
Am acceptat parerile celor din jur vis-à-vis de aceasta problema, dar doar pt ca am inteles ca ii afecta.
Ce doare cumplit e tratamentul ce ti-l ofera acei oameni care iti reproseaza atitudinea dificila chiar in timp ce tu faci tot posibilul sa te schimbi, acei oameni carora nu le pasa ca ai recunoscut ca ai o problema si incerci sa schimbi ceva, dar ca ai nevoie ca ei, identitati deranjate de prezenta atitudinii tale negative sau nefiresti, sa-ti spuna ce anume ii deranjeaza, ce anume isi doresc ei sa schimbi, dar la modul concret.
De ce?… un om cu probleme de atitudine, e clar ca are probleme grave in ceea ce priveste modul de perceptie a tot ce se intampla in jurul lui, de aceea trebuie sa-i vorbesti direct, cu exemple concrete, altfel niciodata nu va intelege unde greseste si nici nu va putea schimba nimic.
Atitudinea mea nu este una perfecta astazi, dar ma pot mandri cu aprecierea catorva persoane din jurul meu care au simtit schimbarea mea in bine.
Insa sunt profund dezamagita de faptul ca persoana care m-a facut sa vad ca am o problema nu este multumita de ceea ce am reusit, ba mai mult, aproape isi sustine aceeasi parere negativa despre atitudinea mea, neglijand toate eforturile mele, trecand peste faptul ca el este motivul pentru care am admis ca am o problema si trebuie sa-mi schimb felul de a ma exterioriza.
De ce si mai multa dezamagire? Pentru ca exact acel om, repeta mai mereu acele greseli de comportament pe care le-am facut si eu cu inconstienta. Suntem oameni, Gandim, Percepem o astfel de atitudine ca fiind nefireasca. Sunt oamenii obisnuiti, care privesc o astfel de atitudine ca provenind din insensibilitate, nepasare, sau chiar mai rau, incercarea de a ne subclasa pe noi restul undeva jos de tot.
Nu vreau sa ma cataloghez ca fiind un om obisnuit, si nici nu vreau sa ma simt inferioara nimanui. Respect orice fiinta oricat de jos m-ar vedea, si am puterea sa interpretez ceea ce a fost astazi exact ca pe ceea ce a fost: “o atitudine fireasca, nimic anormal” , doar el e acel om care nu are absolut nici o problema, doar noi restul percepem gresit, este acel om care niciodata nu va accepta sa i se spuna ca a gresit, caruia nu ai dreptul sa-i semnalezi nimic, pe orice ton ai face-o, insa isi doreste a fi un exemplu pentru noi restul…
Asa ca, va rog…nu ma condamnati atunci cand eu voi avea o astfel de atitudine.
Mi s-a repetat de nenumarate ori si in diverse contexte ca diplomatia nu este punctul meu forte, nu citez, ar fi sunat poate mai dur. Si asta caracteristica, draga mie dealtfel, mi s-a atribuit in urma exprimarii mele libere asupra "calitatilor" anumitor persoane cu care intru in contact social. Dar...sincer, nu mi s-a parut niciodata corect, fata de persoanele respective, sa imi inghit cuvintele doar pentru altfel ar insemna lipsa de diplomatie. M-am gandit mereu ca poate "parerea mea" ajuta, sa ma fi inselat...? Foarte posibil. Poate greseam in tonalitatea cu care ma exprimam, poate formularile pareau dure, insa niciodata nu am fost rau intentionata.
Asadar, dupa ce m-am lasat inteleasa gresit de cateva persoane...fratilor, nu mai zic nimic, sunt diplomata, atat timp cat nu-mi gasesc formularile potrivite pentru a ma exprima in fata unor oameni complexati...scriu. M-am setat pe mute...lebada muta, dar cum fac sa ajung in China? si...cea mai batrana lebada din lume a murit la aproape 41 de ani :(
Adun din nou petalele uscate ale unei flori culese demult, mi se sfarama in palma; incerc sa ma incalzesc pitita pe pamantul unde candva demult a batut soarele, ma ascund dupa perdele inexistente si beau cu sete dintr-o sticla goala.
