Nu mi-a fost mereu atat de dificil sa iau decizii ce-mi vor schimba viitorul.
Obisnuiam sa ma gandesc cel mult doua secunde, era suficient ca intuitia sa-mi vorbeasca.
Au trecut ani…unele decizii nu au fost cele mai bune, insa nu regret nimic din ceea ce am ales pentru mine, de-acolo mi-am extras invatamintele, sunt experiente ce si-au avut farmecul lor, fiecare din ele fiind o caramida pusa la cladirea a ceea ce sunt astazi. Nu sunt un colos, nici nu mi-as fi dorit, poate o bojdeuca, nici nu-mi pasa atat timp cat inca sunt amplasata intr-un loc placut, in mijlocul unor oameni minunati ce stiu sa admire si sa critice o constructie modesta.
De ceva vreme (prea multa, as sublinia), m-am atasat de acest spatiu unde am fost...finisata, ca sa continui cu sirul de metafore, simt ca mi-au modificat fundatia, si e una cu solul.
E timpul sa ma detasez, stiu ca asta este ceea ce trebuie sa se intample, am o mie de argumente si totusi mai caut inca o mie. Mi-as dori sa ma pot divide cumva, desi stiu ca jumatatii ce va ramane pe loc i se vor izbi multe usi in fata, va fi din ce in ce mai frustrata, se va lasa in continuare umbrita de toate falsurile ce se construiesc in jur, cu autorizatii false.
Nu vreau sa continui cu sentimentul ca am ales sa ma prefac ca nu vad sansa ce mi se ofera.
E timpul sa-mi schimb culoarea, poate nu e in tendinte, dar stiu ca cea pe care o am acum e stearsa, si demult nimanui nu-i mai pasa ca stralucesc chiar si sub un ton pal.
Mai este un pas, si un mic sant in fata, sper sa nu ma mai impiedice nimic.
Si o las pe Jordin Sparks sa completeze, sa incheie, ce-o vrea ea, ca se pricepe!
